Un prieten care traieste in strainatate si care revine o data pe an in Bucuresti mi-a spus ca nu avem restaurante cu atmosfera.
Discutia se purta in timp ce luam masa intr-unul dintre multele restaurante cu bucatarie italiana din oras si care, din punctul meu de vedere, are o personalitate clara, definita, in ceea ce ma priveste, de tipul de meniu, de oamenii care il frecventeaza cel mai des, tipul de amabilitate a ospatarilor si prezenta patronului seara de seara. Stiam ca Yuval se referea la ceva mai mult decat la o atmosfera placuta, care la noi in urbe se judeca prin referinta cu atmosfera de restaurant clasic post-decembrist, in care indiferenta caracterizeaza totul, de la numarul incredibil de mare de feluri listate in meniu (cu cat mai multe, cu atat mai proaste) pana la atitudinea fals amabila a ospatarilor. Ce inseamna, in definitiv, un restaurant cu atmosfera, in standarde vestice? Dar dupa cele estice?
Este, de exemplu, restaurantul Burebista (de pe Mosilor) ceea ce se numeste un restaurant tipic romanesc? Totul pare sa spuna ca da. Decorul, mancarea, taraful de lautari care se invarte printre mese in fiecare seara si care pare ca a cantat de o viata intreaga acolo, compun o atmosfera regizata, si cu toate astea nefortata. Lucrurile se leaga fara sa para artificiale, astfel incat, dupa un timp, te simti destul de relaxat ca sa asculti melodia dedicata tie si comesenilor tai fara sa-ti doresti sa se termine mai repede. Prin contrast, Caru’ cu bere prezinta serile programe folclorice de o calitate indoielnica. Cu toate acestea este, poate, singurul restaurant cu atmosfera al urbei.
Si asta nu vine nici din calitatea programului artistic, nici din cea a mancarii, ci din arhitectura cladirii si a istoriei ei. Autenticitatea, in acest caz, este ceea ce naste atmosfera, asa ca suntem gata sa dam reclamei ce e al reclamei si sa spunem ca 128 de ani de traditie sunt garantia unei seri de calitate petrecute aici.
Mai exista si vestita Taverna a Sarbului, varianta nereusita de Bucuresti (in raport cu cea din Sinaia) si celebrul La doi cocosi, variante nereusite, dupa mine, a francizei “restaurant de atmosfera”. Un restaurant caruia atmosfera promisa de nume ii prieste cu adevarat este beraria germana Becker Brau. Fanfara in rezidenta, berea la metru, snitele imense, garnisite cu varza murata si zgomotul continuu de bodega de gara atmosfera comunista suta la suta, de la designul veselei si cafeaua la ibric, cu zat gros pe fund, pana la pestele pane cu feliile subtiri de lamaie asezate deasupra.
Autenticul se gaseste greu in aceasta categorie, mai greu decat un meniu bun. De aceea disparitia unora dintre ele, precum cea a Sarpelui rosu, este de neinlocuit. Unicitatea sa venea din combinatia forte intre clientela speciala, reprezentata de o anumita parte a boemei bucurestene si de taraful lui Nelu Ploiesteanu’, care isi avea acolo fieful. Impreuna generau acel ceva extra prin care atmosfera de margine de cartier, populat de propria sa lume, era intacta si vie. Ploiesteanu’ si ai lui s-au mutat apoi la restaurantul Perla, unul dintre bastioanele alimentatiei publice comuniste, in care amatorii de senzatii tari inca se mai puteau intoarce in trecut.
Ce lipseste din acest tablou sunt restaurante de clasa in care unitatea meniu-decor-clientela-serviciu sa fie completata de acel ceva special, ce apare fara sa fie luat in calcul. Aici ne situam in categoria standardelor vestice, unde, se pare, mai avem inca de asteptat.
