Inainte sa apuc sa vad Parisul, cand ma gandeam la el, o multitudine de stereotipuri imi veneau in minte.Tour Eiffel, can-can la Moulin Rouge, domnițe pe tocuri, cu țigarete lungi intre degetele fine, impresionism, miros de parfum fin pe Champs Elysees, Arcul de Triumf, vaporașe pe Sena, Notre Dame, Luvru versus Pompidou … vazusem poze, filme, tot tacamul.
Și totuși, n-aș fi avut cum sa fiu pregatita pentru ce-am gasit. Ce-am gasit a fost prea mult. Prea multe, peste tot…oameni, arta, aglomerație, turiști cu duiumul, parcuri, monumente, muzee, sculpturi, piețe, evenimente, concerte, strazi batatorite, lux, emigranți, vechi, nou…Paris are de toate și n-ai cum sa te plictisești. Ah…și cimitire, ca aici doream sa ajung. Pana sa sosesc in Paris și sa arunc o privire pe harta, n-aș fi asociat acest oraș cu o “patrie” a cimitirelor.
In Paris sunt mai bine de o duzina de cimitire, doar in zona centrului plus imediata apropiere. Și nu sunt orice fel de cimitire, sunt renumite pentru ca aici poți veni sa vezi cu ochii tai locurile de veci ale unor personalitați marcante, sau doar pentru a admira monumente realizate cu maiestrie. Practic, o plimbare intr-un cimitir din Paris e ca o simbioza perfecta intre atmosfera de muzeu și cea de promenada prin parc, mai ales daca și prinzi vreme propice. Ca sa nu mai spun ca intrarea e gratis.
Eu nu le-am vazut pe toate, pe principiul menționat mai sus, de “prea mult”. In Paris n-ai cum sa vezi destul sau tot din … orice. Sau cel puțin așa am simțit eu. Dar, le-am vazut pe cele mai renumite, poziționate pe puncte cardinale. Și-am sa incep mica mea istorioara descriindu-mi plimbarile, in sensul acelor de ceasornic, incepand cu nordul.
NORD – Cimitirul Montmartre
La prima vedere micuț, cu o poziție strategica in cartierul al carui nume il poarta, cimitirul Montmartre va fi cu porțile deschise zilnic, intre 8.00 și 18.00. Am ajuns la el cu metroul, pe linia 2 pana la stația Blanche. Deschis de la 1825, micul cimitir nostalgic mi-a placut cel mai mult, și nu neaparat pentru ca l-am vazut primul. Are alei lungi, unele sunt in panta, iar vazut de sus, pare ca e așezat “in scari”. Ma gandeam cam cum o arata o alunecare de teren pe-acolo … A fost liniștit și placut sa aleg o plimbare aici intr-o zi insorita, dupa ce luasem pulsul cartierului omonim.
Am vazut monumentul lui Emile Zola ( practic mormantul lui a fost mutat in Pantheon, dar monumentul a ramas ), cu bustul romancierului privindu-ma de sus. Marmura alba am gasit pe locul de veci al lui Heinrich Heine, pe cand Hector Berlioz (care are și o alee cu numele sau) era adapostit sobru de un mormant negru. Mi-am amintit de orele de fizica din liceu trecand pe langa familia Ampere și apoi pe langa Foucault, și l-am salutat din mers pe domnul Stendhal. Puțin mai la deal, alaturi de soția sa, se odihnea Alexandre Dumas fiul (desparțit de tatal sau, care se afla tot la Pantheon). La o privire mai atenta, statuia de-l intruchipa avea niște degete lipsa la picioare, probabil luate ca suvenir de vizitatori fara scrupule.
Edgar Degas avea un intreg cavou, dar nicio balerina de bronz nu-l infrumuseța. Probabil au fost stranse și duse toate la Musee d’Orsay, de teama pradatorilor. In schimb, am aflat ca de fapt familia se numește “de Gas”. Tot aici i-am mai gasit pe Eugen Labiche (“Voiajul domnului Perrichon” va spune ceva? ) , cantareața Dalida și pe Vaslav Nijinsky dansatorul, portretizat intr-o statuie drept papușa Petrouchka.
Nu știu de ce, dar Montmartre mi s-a parut cel mai “romantic” cimitir din cate am vazut. O fi fost și cartierul in sine de vina, dar mie senzația asta mi-a dat-o, ca e bucațica rupta din adevaratul Paris, așa cum il vad eu.
EST – Cimitirul Pere Lachaise
Sigur ați auzit de cel mai mare cimitir din Paris, “orașul morților”, cum i se mai spune. A fost deschis in 1804 și are o suprafața de vreo 104 acri, adapostind sute de morminte.
Am ajuns acolo cu metroul. Chiar daca logic ar fi fost sa ma opresc la stația Pere Lachaise de pe linia 2, am ales sa merg pe linia 3 pana la Gambetta, pentru ca una dintre intrarile principale in cimitir e mai aproape de aceasta stație.
Aici am rugat frumos o doamna de la ghișeu sa-mi ofere o harta. Mi-a dat-o pe ultima. Cu emoție, m-am uitat pe verso pentru a vedea spre ce sa ma indrept mai intai. Oscar Wilde era chiar in stanga. E poate cel mai ciudat mormant pe care l-am vazut, un fel de inger egiptean…acoperit cu urme de ruj. Pe treptele lui erau oferite diverse “ofrande”, de la banale flori la tichete de metrou, bonuri și chitanțe, hartiuțe cu mesaje, ba chiar și o pereche de teniși converse cu mesajul “am parcurs o mie de mile ca sa te intalnesc din nou”.
Am vizitat-o mai apoi pe doamna Lamboukas, respectiv Edith Piaf, inghesuita intre alte cateva morminte. Cu greu l-am gasit și pe Modigliani, tare bine ascuns. Am mai notat și o suita de compozitori celebri, Rossini, Chopin, Bellini, și mai ales pe “Enesco” al nostru, pe care l-am gasit la o intersecție de alei, la inalțime, avand o priveliște frumoasa in spate.
Pictori ca Gericault sau Delacroix sunt pastrați la loc de cinste, in morminte inalte.
Jim Morrison era și el ascuns, noroc cu mulțimea de vizitatori stansa in zona, ca altfel aveam mari șanse sa-l ratez.
Și termin șirul celebritaților cu o mulțime de scriitori, care au avut și ei un mare rol in faima de care se bucura cimitirul. Balzac privea de sus o turma de turiști care ii tot dadeau tarcoale. Apollinaire era mic și modest, parca ciobit de timpuri și de intemperii. Marcel Valentin Louis Eugene Georges Proust, are un nume lung dar un loc de veci modest, ingrijit.
Ar fi mulți alții pe care ar fi pacat sa nu-i menționez, La Fontaine, Moliere, Bizet, Gertrude Stein, Pissaro, Cherubini, Breguet (omul responsabil cu gama de lux a ceasurilor Swatch), Lalique (celebru designer de sticla) și care mai de care … lista e imensa!
Un loc de cinste il are cladirea numita “Columbarium”, care adapostește din cate știu eu și crematoriul. Aici sunt mii de “casete” cu urne destinate oamenilor incinerați.
Am pierdut cam jumatate de zi și tot n-am reușit sa-i vad pe toți, mai mult pentru ca n-am fost foarte organizata. Ca sfat, cel mai bine ar fi sa aveți și un pix la voi, sa va marcați direct pe harta tot ce vreți sa vedeți. Pere Lachaise e atat de mare incat chiar și cu harta in mana, eu am reușit sa ma pierd in el, insa tocmai mareția lui mi-a dat impresia ca de fapt m-am pierdut in timp, plimbandu-ma pe alei de toate felurile și marimile.
SUD – Cimitirul Montparnasse
Poate unul dintre cele mai sobre și organizate cimitire ale Parisului (ceea ce il face și cel mai ușor de parcurs), cimitirul Montparnasse a fost deschis in 1824 și are de fapt doua parți desparțite de o șosea circulata.
Am ajuns aici evident, tot cu metroul, pana la stația Edgar Quinet (linia 6), care iși are numele de la bulevardul pe care se gasește cimitirul.
Mormintele de aici stau sub umbra turnului Montparnasse, care deși nu se afla in imediata apropiere, arata oarecum ciudat pe langa sculpturile cu tenta istorica din cimitir.
I-am gasit aici pe existențialistul Jean Paul Sartre și pe Simone de Beauvoir (pentru simpatizantele feministe) imparțind același loc de veci. Mormantul lui Baudelaire era acoperit de flori colorate, inmiresmate și proaspete, parca in ciuda titlului “Les Fleurs du Mal”. Intr-un asentiment patriotic am ținut sa le aduc omagii lui Constantin Brancuși , Emil Cioran și Eugen Ionescu. Mi-a parut rau ca nu l-am putut gasi și pe Guy de Maupassant, in schimb mi-am clatit ochii cu o mulțime de sculpturi in toate stilurile, unele chiar bizare.
VEST – Cimitirul Passy
Ai ajuns la Trocadero, te-ai pozat cu turnul Eiffel și ai vrea sa aștepți inserarea sa se aprinda luminițele? Iți poți umple timpul cu o vizita in cimitirul Passy. Deschis inca din 1820, cimitirul și-a luat numele de la un satuc local. E micuț (are doar 4 acri), cochet, inghesuit, dar placut pentru o plimbare. In plus, poți vedea unde se odihnesc Edouard Manet, Berthe Morisot sau Claude Debussy, iar sculpturile sunt intr-adevar deosebite.
Daca ați ajuns cu cititul articolului pana aici, poate deja ma credeți morbida. Intr-adevar, o supradoza de astfel de plimbari ar putea aduce o stare dubios spirituala. Eu le-am luat in doze mici și presarate cu alte minunații pe care le-am descoperit in Paris, și parca au avut un altfel de efect. Am imbrațișat mai mult liniștea, placerea unei plimbari și admirarea unor monumente, laolalta cu marcarea pe raboj a unor personalitați de care pana atunci auzisem in treacat, dar n-am știut niciodata cu ce se ocupau de drept, ceea ce m-a facut la intoarcere sa sap pe wikipedia.
