Un studiu publicat anul trecut arata ca inteligenta corbilor este una remarcabila raportata la cea a celorlalte pasari. De exemplu, corbul poate indica cu ciocul obiecte pentru a atrage atentia unui potential partener – el se foloseste de cioc asa cum oamenii se folosesc de miini.

Aceasta descoperire nu este inedita – in aproape toate mitologiile corbul este apreciat nu numai pentru capacitatea sa de a supravietui (legenda mesopotamica a potopului), ci si pentru agerimea mintii: poate avea rolul de mesager sau de spion, poate invata citeva cuvinte pe care se pare ca le utilizeaza intentionat si nu in mod reflex ca un papagal, iar curiozitatea il impinge sa fure diverse obiecte sclipitoare (si pretioase). Pe de alta parte, corbii au dat nastere la tot felul de superstitii negative din cauza lacomiei si duplicitatii lor, a penajului inchis si a faptului ca maninca hoituri.

In Trilogia Scavenger, ei par a fi inzestrati si cu o constiinta colectiva in care fiecare stie ce gindeste celalalt. Astfel, un stol de corbi actioneaza in comun pentru atingerea aceluiasi obiectiv. E o imagine tulburatoare care capata noi semnificatii atunci cind reprezinta principala modalitate de supravietuire a unui mic popor aflat in lupta cu un mare imperiu. Fiecare membru al comunitatii stie ce are de facut in situatii familiare, dar existenta unui lider este necesara pentru a-i calauzi in imprejurari neprevazute.

Cit din constiinta individuala trebuie impartita cu ceilalti si cit de riscanta este initiativa personala sint dileme pe care K. J. Parker le minuieste abil in trilogia de fata in care tema principala este cautarea si acceptarea identitatii de sine.

Personajul principal se trezeste intr-o balta de noroi si singe si in jurul sau sint cadavre. O batalie a avut loc recent, iar el este singurul care a scapat cu viata. Problema este ca nu are nici cea mai mica idee cine este, ce cauta acolo sau cine sint cei ucisi. E un print, un taran, un zeu sau un soldat de meserie? Cine sint cei rai si cei buni? Are o familie? Iubeste si/sau este iubit?

Cautind raspunsurile la aceste intrebari, odata cu scurgerea evenimentelor remarca cu surprindere ca el si corbii par sa aiba o relatie neobisnuita si profunda: diverse ginduri si reflectii, precum si frinturi de comportament par sa isi gaseasca seva in deprinderile acestora. E o conexiune in care se impletesc in mod absurd dragostea si ura fata de corbi si proiectia lor sociala si anume comunitatea din care afla ca face parte.

Amnezia personajului principal nu este o tema rar intilnita in literatura. Insa foarte comuna este atasarea respectivei amnezii de un erou. Iar un erou, prin definitie, a realizat, infaptuieste ori este capabil de acte eroice. Adica cititorului ii sint oferite inca de la inceput repere sociale si morale care ii pot furniza indicii privind desfasurarea actiunii. In Scavenger insa, Poldarn (nume imprumutat dupa cel al unui zeu ce joaca un rol important intr-o anumita profetie) ramine mult timp un anonim, ce-i drept cu oarece deprinderi in minuirea sabiei.

Asemeni cititorului, nici el nu stie incotro se indreapta, iar valorile lui morale se reduc la a evita cit mai mult posibil orice fel de alegere, deoarece deciziile sale intotdeauna dau nastere sau scot la lumina necazuri mari.

In ciuda faptului ca Poldarn se gaseste antrenat involuntar in diverse intimplari care au legatura cu trecutul sau, K.J. Parker reuseste, cu maiestrie chiar, sa raspunda la intrebarea “Cine sint?” abia spre sfirsitul primului volum. Insa si atunci, cititorul nu are o idee concreta despre ceea ce se va petrece in continuare. Poldarn pare a fi un om care, inainte de a fi amnezic, a adus atit asupra celor dragi, cit si asupra dusmanilor o serie de nenorociri. Acestea sint atit de teribile, incit realizeaza ca niciun efort in a le indrepta nu este indeajuns. Ba mai mult, consecintele lor se intensifica de fiecare data cind Poldarn incearca sau nu sa se implice activ in vietile celor din jur.

Deoarece personalitatea sa post-amnezica este cladita in mare parte pe spusele si actiunile celorlalti, Poldarn este incapabil sa isi construiasca un sistem de referinta moral chiar si cind descopera adevaratul sau nume si originea sa sociala. Cine era inainte contrasteaza cu cine isi doreste sa fie, iar evenimentele par sa anuleze orice incercare de schimbare a personalitatii sale initiale.

Totodata, Parker da seriei si o tenta specifica romanelor politiste, caci, prin mutarea perspectivei pe alte personaje decit Poldarn, se mentine suspansul privind cea de-a doua sa identitate – nu cea primita prin nastere, ci aceea adoptata voit atunci cind a parasit locurile natale.

Un alt artificiu uzitat sint visele care, la fel ca in Trilogia Fencer, au rol de premonitii sau de a aduce la cunostinta cititorului fapte din trecut. Ele ofera fie indicii subtile, fie sporesc voit confuziile legate de importanța si sensul anumitor evenimente. Astfel, misterul complet este revelat in ultimele pagini ale trilogiei, pricinuind satisfactie cititorului atit prin confirmarea unor banuieli, cit si prin surprinderea data de prezentarea tuturor bucatilor de puzzle.

Cireasa de pe tort o reprezinta intorsatura de situatie din rindurile de final care provoaca uimire si care ridica seria spre acel palier delimitat de “foarte bun” si “genial”.

Pe de alta parte, ca si in trilogia precedenta, Parker insista sa creeze lumi in care religia este aproape inexistenta. E adevarat, spre deosebire de Fencer, in Scavenger se intrebuinteaza concepte ca zei, profetii sau preoti-luptatori (un fel de calugari Shaolin cu sabii), insa rolul lor este eminamente social, fara conotatii metafizice, ceea ce face ca si acest univers sa fie unul putin credibil.

In plus, ca si in Fencer, volumul de mijloc putea fi comprimat si incorporat in celalalte doua – si aici se intra prea mult in detalii care nu au nici o relevanța. La mijloc poate fi dorinta de a infatisa cititorului diverse procese tehnologice (in acest caz, cam tot ce tine de fierarie/forja) – e o trasatura caracteristica operei lui K.J. Parker. Sau poate fi incercarea de a ascunde amanunte esentiale povestirii sub o picla de detalii inutile.

Oricare ar fi motivele, o asemenea abordare nu numai ca oboseste cititorul, dar poate sa ii enerveze pe cei nerabdatori sau pe cei care sint in cautare de romane fantasy mai mainstream din punct de vedere al desfasurarii povestii si al tipologiei personajelor.

De altfel, seria Scavenger intra cu greu in categoria “fantasy”, deoarece elementele supranaturale sint putine si firave. Desi Parker inca da dovada de stingacie cind se foloseste de ele, o face pentru a scrie ceea ce stie extrem de bine: despre fatalitatea tragicului indiferent de hotaririle luate si despre destinele foarte nefericite ale unor protagonisti cu drame personale care stirnesc compasiunea cititorului.