1984 este unul dintre acele putine romane care, de la coplesitoarea distopie, au marcat, pana astazi, mai multe generatii. Lucrarea pe care George Orwell a publicat-o in 1949, precum si Brave New World, sau Fahrenheit 451, sunt povesti terifiante care nu sunt deloc depasite si lectura lor ar trebui sa serveasca pentru a ne tine atenti.
Nu conteaza ca previziunile sale de rau augur nu s-au implinit in totalitate sau nu se vor mai indeplini in datele de atunci indepartate planificate – cea deja depasita in 1984 si cea care urmeaza sa vina in Brave New World, avertismentul pe care ni l-au dat continua sa ne spuna despre o posibila realitate care este deja partial aici, sau chiar dupa colt, in oricare dintre acele derive fatale pe care le-am vazut istoric in care o societate le poate suporta cu o usurinta imprevizibila. Consecintele unei lumi dezumanizate patrund in societatea noastra intr-un mod in care nu doar refuzam sa luptam, ci si sa ne sprijinim cu dependentele noastre.
Maretia anului 1984 consta in acea confluenta intre o poveste seducatoare, perfect povestita, care ne intriga si ne umple de teroarea suferita de protagonist, cu o serie de reflectii paralele transcendentale, care sunt de natura sociala, politica si filozofica. Aceasta carte contine nenumarate intrebari si modalitatea de a profita de ea, in tot potentialul sau, este de a transfera acele intrebari care apar in lumea conceputa de Orwell, de a le aplica la o evaluare atenta a societatii noastre actuale si a persoanei noastre.
Ceea ce se remarca in aceasta poveste este existenta unui stat totalitar la extreme care se invecineaza cu absolutul. Nevoia de a denunta acest pericol presupun ca s-a nascut la Orwell ca urmare a experientelor sale recente, atat in razboiul civil spaniol, cat si in cel de-al doilea razboi mondial. Si, mai ales, datorita cunoasterii acelor dictaturi criminale, atat naziste cat si sovietice. Societati posibile datorita manipularii usoare a mintii cetatenilor care nu si-au dezvoltat capacitatea critica, care traiesc cufundati in banala lor imediata. In acea societate totalitara: „Opinia pe care o pot avea masele este observata cu totala indiferenta. Li se poate garanta libertatea intelectuala pentru ca nu au inteligenta”. Acea inteligenta care nu este aptitudinea folosita pentru a indeplini sarcini specifice si a rezolva probleme mai mult sau mai putin complexe, ci altceva: capacitatea de a vedea intregul, de a prezice marile manipulari, impotriva prostiei selective care anuleaza orice discrepanta intre lume si minte poluata. In acea societate pe care si-o imagineaza Orwell, se creeaza un nou limbaj, mult mai eficient, pentru ca prin simplitatea ei ajuta la constrangerea gandirii membrilor sai. Exista in el, printre altele, acest cuvant important care indica o valoare dezirabila: „paracrima”, care inseamna nimic mai putin decat „prostia protectoare”.
Acest stat totalitar este invaziv si controlant. Sunt surprinse pana si cele mai mici gesturi ale membrilor asa-zisului Partid Interior, visele lor care tradeaza orice indoiala, lupta intima schitata imperceptibil pe chipul lor . Acesti membri fac parte din clasa conducatoare, superioara, si reprezinta cincisprezece la suta din populatie. Restul sunt „odrasle”, acele fiinte care raman „salbatice”, in felul in care apar si in Brave New World , ca reprezentanti ai poporului de jos, ai masei amorfe de cetateni care vor ramane mereu departe de putere, fara transcendenta. in planurile societatilor succesive si infinite.
Dar acesti membri ai Partidului nu sunt cei care traiesc mai bine, dar pe langa faptul ca nu se bucura de nici un avantaj material, ei sunt supusi posibilitatii continue de a fi denuntati de acele mari ecrane de pe care Big Brother urmareste membrii Partidului, si expusi, propriilor prieteni, parinti sau copii, tradandu-i la cea mai putin heterodoxie insinuata neintentionat. „A realizat pentru prima data ca, daca vrei sa pastrezi un secret, trebuie sa-l ascunzi chiar si de tine insuti”. „De acum inainte, nu numai ca va trebui sa ganditi corect, dar va trebui si sa simtiti si sa visati corect.”
La fel ca si in celelalte doua povesti, mentionate mai sus, in aceasta exista si un protagonist care se opune eroic de ordinea impusa. Iata-l pe Winston Smith, un om care isi descopera in sine incapacitatea de a se contopi cu nebunia de fier predominanta, desi opera sa este de o colaborare perfecta, intrucat se dedica rectificarii documentelor care vorbesc despre trecut, la cererea unui Partid care trebuie apreciat in infailibilitatea si perfectiunea sa, in asa fel incat o inconsecventa sau o eroare in demersurile sale sa nu fie niciodata detectata. Problema este cum sa gasim in aceasta lume perfida tovarasii acestei gandiri disidente. Pentru a avea incredere in viziunea sa unica asupra lumii, Winston trebuie sa se tina de acest gand: „Doar pentru ca esti o minoritate, chiar si o minoritate cu o singura persoana, nu inseamna ca esti nebun”.
In cele din urma, Winston o gaseste pe Julia, care este o tanara rebela, dar mai mult din propria ei comoditate decat din adevarata sensibilitate sociala. Cu ea, el pretinde ca evita supravegherea petrecerii, traind momente de adevarata libertate, dar aceasta este doar o senzatie de moment. Cand este in sfarsit arestat, masinile de maturat ale statului pornesc, ducand la scene de teroare absoluta. Orwell, se pare, s-a inspirat din metodele pe care le-a vazut la cehii spanioli, desi era familiarizat si cu sovieticii. Se spune ca Fratele Mare, cu acea mustata neagra atribuita, ar fi o reprezentare a lui Stalin. Coincide cu acest personaj istoric si pasiunea pentru epurarile interne, acea atitudine de suspiciune continua, de panica la tradare, de putere devastatoare, dar permanent vulnerabila.
In aceste povesti distopice, se vede lumina asupra posibilitatii contrarevolutiei: „Oameni care nu au invatat sa gandeasca, dar care au pastrat in inima, in muschi si in burta, forta care va revolutiona intr-o zi lumea. Daca ar exista speranta, ar veni de la proli”. Aici, inca o data, se asteapta rasturnarea unei societati, care a anihilat umanul, de catre cei mai puri oameni, cei care nu s-au lasat manipulati, desi a fost mai mult prin instinct decat printr-o convingere pe care nu o au. Intr-o zi, acei barbati si femei care se ocupa doar de imediat, care accepta gunoiul care le ofera dependenta, care respecta ordinea stabilita si, in microlumea lor, se drogheaza cu lupta ego-urilor lor, vor obtine putere. Sau nu? Si daca da, ar ramane puri?
„Prostia era la fel de necesara ca inteligenta si la fel de greu de realizat”. Exista multe feluri de prostie, asa cum exista multe feluri de inteligenta. Ambele pot coexista in aceeasi persoana, se pot succeda, se pot alterna, pot coexista in acelasi act. Sunt prostii la care consimtim si inteligente partiale pe care le expunem pentru a inveseli momentul. Fiinta umana este in mod inerent contradictorie. El se misca pentru lumea lui si dauneaza lumii. Cineva iubeste bunatatea, dar, cand are ocazia incomoda, nu o exercita. Se regreta prognoza cataclismelor, dar intra in germenul care le favorizeaza.
Sunt cei care refuza accesul la marile intrebari ale lumii de vina pentru inhibitia lor? Cei care nu se razvratesc impotriva impunerii omogene sunt coautorii necesari ai acestei societati perverse? Fara indoiala, cei care sunt mai ambitiosi, care nu trebuie sa se detaseze de clasa superioara careia ii apartin, sunt mai expusi degenerarii acesteia. Pot degenera si cei de jos, cei care au nevoi absolut urgente, dar importanta acelui oprobiu este mai mica.
Societatea in care traim a stabilit modalitati precare de aparare, chiar daca foarte partial, a libertatilor care au fost castigate. Dar exista si alte societati, precum Coreea de Nord, in cel mai extrem caz, in care acest lucru nu este posibil. Unii cetateni, constienti de ineficacitatea lor in lupta impotriva marii puteri, s-au autoinmolat, asa cum sa intamplat cu Winston Smith in 1984.In cele din urma, nu numai ca se supune lui Big Brother, dar face un pas mai departe, invata sa-l iubeasca, se contopeste cu el si, astfel, se odihneste complet de lupta care l-a subminat. El interiorizeaza deja sloganurile si invata ca doi si doi sunt egal cu cinci si ca libertatea este sclavie. „Dar totul a fost bine, totul a fost corect, lupta sa terminat. Obtinuse victoria asupra lui insusi. Il iubea pe Fratele Mare.” Este un final descurajator, infrangerea sigura a unei societati inerte, care a fost dusa de cele mai intunecate forte. Mai avem insa niste spatii in care sa prevenim prevederile anihilante. Uniti in ratiune, protejandu-ne privirea, mai putem dezactiva germenul constrangerii, al minciunilor hipnotice, cu care intentioneaza sa ne faca complici la demontarea libertatii.
